Ca o scoicã

Ar putea fi târziul unei nopti înmuiate în alb –
de la iarna abia prãvãlitã –
si, mai ales,
ar putea fi momentul exercitiilor filosofice
în fata sobei.
Pentru cã vezi tu, iubirea mea,
eu nu stiu sã existe în aceastã lume
semne ale vreunei garantii a dreptãtii,
deci ipoteza unei domnii imaginare a adevãrului
nu-mi inspirã încredere.

Tu îmi vorbesti despre diverse grade
si calitãti de determinare,
dar eu stiu cã unei cauze necunoscute
nu i se pot recunoaste alte atribute
decât cele strict necesare producerii efectului –
despre un univers în care hazardul
pare a avea întotdeauna dreptul lui la cuvânt,
avem oare voie sã credem
cã ar putea fi dedicat altui principiu
decat cel al jocului pe muchie de cutit?

Asa încât, inima mea,
singurul sens pe care îndrãznesc
sã mi-l recunosc
este plãcerea înaltã,
iar a-mi dansa bucuria dincolo de mine însãmi
este unica datorie pe care mi-o stiu –
o datorie care îmi apare un drept,
dacã îmi amintesc cum îmi topesti toate zãpezile,
atunci când îti reversi asupra mea fiinta
ca un suvoi de lavã.

Deci hai sã lãsãm, dragostea mea,
strãdania de a salva onoarea unor zei ipotetici.
Ar fi putut sosi momentul filosofiei experimentale
la gura sobei,
ora întoarcerii timpului cãtre el însusi,
a alchimiei convergentei contrariilor-miez:
fiinta ta inundându-mã decisiv, incandescent,
eu însãmi cuprinzându-te strâns,
cu iubirea mea
ca o scoicã.

In aceeasi categorie:

• In glumã iubind...
• Insemn de recunoastere
• Eternitatea este un loc...
• Dragostea – Cea Atât de Simplã