Despre romantism sau despre eleganta veritabilului

Gândindu-mã cã noaptea asta cu lunã plinã-plinã, rotundã si strãlucitoare ca un taler de argint asezat în bãtaia soarelui este plinã de romantism, îmi aduc aminte cum am cãlãrit fãrã sea si pasivã ca un samar, într-o noapte asemãnãtoare de acum câtiva ani, când încã nu stiam bine nici sã mã urc pe un cal. Si cã, desigur, noaptea aceea mi s-a pãrut si ea deosebit de romanticã, pe atunci considerând însã cã impresia îmi era justificatã suficient de neobisnuit.

Dupã acea noapte, am învãtat sã cãlãresc – oh, cel mai greu mi s-a pãrut aparent banalul trap, credeti-mã! –, am învãtat sã deosebesc diversele stãri ale aparent etern bonomilor cai, m-am speriat si am transpirat, am cãzut si m-am ridicat. Si noaptea aceea veche si frumoasã petrecutã pe cal îmi apãrea dupã toate astea cu atât mai stranie, cu cât realizam mai bine cã plãcerea pe care mi-a oferit-o la momentul respectiv nu ar fi putut sã dureze, dacã as fi încercat s-o repet în aceleasi conditii de pasivitate. Nu stiu dacã aceastã experientã mi-a influentat felul de a întelege romantismul sau dacã cele douã impresii mi s-au dezvoltat simultan, dar convingerea mea actualã este cã veritabilul romantism se referã precis la eleganta unui lucru adevãrat si/sau bine fãcut, cã nu are nimic de a face cu pasivitatea si cã nu se întâlneste cu aceasta decât superficial. Tot astfel, am devenit extrem de pretentioasã cu presupusele manifestãri romantice.

Ca un fel de culme orgasmicã a vietii umane, romantismul reclamã cu necesitate din partea noastrã o singularitate accentuatã, o individualizare posibilã doar prin cea mai acutã si mai autenticã participare – o participare capabilã sã modifice si sã formeze fiintã. ...Nimic de mirare, de altfel, dacã orice întâlnire de gradul trei, doi, unu... cu îngerul presupune luptã si ranã.